Informații despre existența unei școli la Miercurea avem de la sfârșitul secolului al XV-lea. Neîndoielnic că aceasta a existat pe lângă biserică înainte de anul 1488, când se menționează un Rewsmark scholasticus (H. Brandsch, Die Siebenburgisch-sachsischen Dorfschulen in Reformationsjahrhundert, 1928, p.495). Câteva indicii – în special acte de notariat ale dascălilor – pledează pentru ipoteza frecventării școlilor săsești de către români încă din veacul al XVI-lea și chiar mai înainte de acesta. Pentru secolul al XVII-lea, dovezile frecventării sunt certe, pentru timpurile mai recente, ele sunt chiar numeroase.

Cel dintâi învățător al cărui nume apare explicit în documente este Georg Rytgen hier Schulmeister (1561), despre care se scrie că „anul trecut a fost învățător în Miercurea, acum în Gârbova”.

Pe timpul păstoririi lui Nestor Fleșariu (1831-1872), școala românească a cunoscut o evoluție liniștită. Parohul, în calitate de director al școlii, rezolva cu înțelepciune problemele acesteia, fără să ceară satului mai mult decât acesta putea da. Școala nu avea local propriu (acest vis al românilor din Miercurea se va împlini abia în anul 1906 ) și funcționa într-o casă din Colibi, în condiții improprii.

Cu toate acestea, elevii români ortodocși obțineau performanțe mai bune la școală comparativ cu elevii școlilor evanghelice și catolice, chiar în lipsa unei înzestrări deosebite.

În anul școlar 1886-1887, școala era frecventată de 52 de elevi, dintre care unul era greco-catolic. Niciunul dintre aceștia nu avea toate manualele, doar 31 le aveau parțial, iar 21 dintre ei erau lipsiți total de ele. Același local închiriat cu o încăpere servea drept școală, dar materialul didactic sporise: trei mape geografice, un glob, chiar șase cărți în bibliotecă. În aceste condiții de școlarizare, 13 elevi au fost trecuți la rubrica „destinsi”, 17 la „buni” și 22 la „debili”.

În cele din urmă, românii miercureni au învățat mai multe despre rolul important pe care trebuie să-l dețină școala în viața lor. Ca urmare a îmbunătățirii stării lor materiale, în 1899 ei reușeau să plătească un salariu de 3000 de florini învățătorului, la care se adăugau 20 de florini în contul chiriei și 4 stânjeni de lemne „din care se va încălzi și sala de învățământ”.

Începutul secolului al XX-lea a adus o stabilitate cu totul neobișnuită pentru școală. În 1901 funcționau în ea doi învățători (Nicolae Simulescu și Ioan Daian). Rodul muncii lor, la nivelul anului 1900 se poate socoti astfel: din 993 membri ai parohiei, 487 știau să citească și să scrie.

În anul 1906 s-a construit noua clădire a școlii în valoare de 14.000 de coroane. Costul mobilei și rechizitelor s-a ridicat la suma de 750 de coroane. Școala avea propriul său edificiu acum, cu două săli de predare corespunzătoare, grădina și biblioteca. Cei doi învățători (Ioan Puia și Matei Scorobeț) primeau salarii de 3200 de coroane împreună, 1000 proveneau de la credincioși, iar 2200 de la stat. Maghiarizarea, ca politică de stat, se aplica prin obligarea tuturor elevilor, români sau sași, să învețe una sau două zile pe săptămână la școala confesională romano-catolică, unde li se preda limba maghiară și devotamentul față de statul și națiunea ungară.

În perioada interbelică, școlile au continuat să funcționeze sub oblăduirea bisericilor. În 1921, școala germană funcționa cu trei clase, cu un total de 150 de copii, la care predau trei cadre didactice, școala română avea două clase, însumând 75 de elevi, conduși de două cadre didactice.

O școală inferioară de meserii s-a instalat la Miercurea în 1926, în clădirea hanului „Trei arapi”, și consta dintr-o clasă cu 28 de elevi unde predau patru cadre didactice. Aceasta a pregătit elevi în meseriile de fierari, tinichigii și tâmplari.

Învățământul preșcolar miercurean a debutat în 1913 cu grădinița germană, iar  în 1920 cu cea românească. În 1938, în cele două instituții, se aflau 20, respectiv 35 de copii.

În urma reformei învățământului din 1948, care prelua principiile organizatorice ale sistemului de învățământ sovietic, școala primară s-a constituit din 7 clase (ciclul I însemna clasele I-IV, adică patru clase cu 146 elevi și 4 învățători; ciclul II, clasele V-VII, adică 3 clase cu 82 elevi și 7 cadre didactice). În tot acest timp, școala germană avea 27 de elevi și 2 învățători la clasa I, 41 de elevi cu aceiași învățători la clasa a III-a, iar în clasele a V-a și a VI-a erau 27, respectiv 22 de elevi, de care răspundeau 3 cadre didactice.

Liceul de cultură generală (liceul teoretic) a luat ființă în anul 1960. În 1963 s-a mutat într-o clădire nouă, unde a funcționat până când a fost desființat, în anul 2005, când ultimii liceeni au absolvit acest liceu teoretic din Miercurea Sibiului.